Ţara Egiptului, numita de Herodot „un dar al Nilului", este o lungă fâşie de pământ fertil plasată ca un miracol în plin deşert. Fertilitatea acestui pământ, lung de aproape 1 000 km dar lat abia de 5 până la 20 km, se datorează într-adevăr Nilului, care se revarsă în fiecare an: lăsând în urmă un mâl roditor şi umezeala necesară unui ţinut în care nu plouă niciodată. Fără aceste revărsări, Egiptul nu ar fi decât un colţ din imensul pustiu al Saharei.

Egiptul a fost locuit din timpuri foarte vechi, dar nu se poate spune cu siguranţă de ce neam sunt egiptenii. înlăturându-se părerile mai vechi că egiptenii ar fi venit din Etiopia, că ar fi de rasă semită, că ar fi aparţinut sferei de cultură a „raselor ariene nordice", părerea cea mai acreditată este aceea că poporul egiptean s-a născut din amestecul unui şir de triburi diferite care făceau parte din populaţiile indigene ale Africii de Nord şi de Est.
Naşterea civilizaţiei egiptene n-a încetat să-i uimească pe istorici. În timpul celor două milenii care au precedat formarea „Regatului Unit”, culturile neolitice au continuat să se dezvolte, dar fără modificări profunde. În mileniul al IV-lea însă contactele cu civilizaţia sumeriană provoacă o adevărată mutaţie. Egiptul împrumută sigiliul-cilindru, arta de a zidi cu cărămizi, tehnica construirii corăbiilor, numeroase motive artistice şi, mai ales, scrierea, care apare brusc, fără antecedente, la începutul primei Dinastii (în jurul anilor 3000). Dar foarte repede, civilizaţia egipteană a elaborat un stil caracteristic manifestat în toate creaţiile sale. Desigur condiţiile geografice înseşi impuneau o dezvoltare diferită de aceea a culturilor sumero-akkadiene. Căci, spre deosebire de Mesopotamia, vulnerabilă invaziilor din toate părţile, Egiptul –mai exact Valea Nilului- era izolată şi apărată de deşert, Marea Roşie şi Mediterana. Până la năvălirea hiksoşilor (1674), Egiptul n-a cunoscut pericolul din exterior. Pe de altă parte, navigabilitatea Nilului permitea suveranului să guverneze ţara prin intermediul unei administraţii din ce în ce mai centralizate. Natura solului a determinat şi ocupaţia de căpetenie a egiptenilor antici, care au Fost totdeauna agricultori- Pentru a folosi cit mai bine terenul, supus revărsărilor periodice ale Nilului, egiptenii au făcut extraordinare lucrări de irigare, canalizare, îndiguire şi rezervoare pentru păstrarea apei. De asemenea, înfloritoarea civilizaţie a Egiptului antic a realizat uimitoare lucrări de arhitectură şi artă în general, precum şi importante studii de matematici, astronomie, medicină. Ca organizare politică, Egiptul a avut la început un regim patriarhal, adică copulaţia era împărţită pe ginţi, apoi s-a împărţit pe comunităţi teritoriale numite de către greci nome şi care erau în număr de; circa 42. (Conducătorii nomelor se luptau însă necontenit între ei, până când cei mai tari şi-au impus autoritatea, formând, pe la mijlocul mileniului al IV-lea î. Hr., două state: Egiptul de Sus, în regiunea izvoarelor Nilului, cu Teba cetate principală, şi Egiptul de Jos, în Delta Nilului, cu Mernfis cetate principală. Pe la sfârşitul mileniului al IV-lea î. Hr., cele două state egiptene au fost reunite sub un singur rege, sub un faraon, Menes conform tradiţiei, luând astfel naştere pruna dinastie a faraonilor egipteni. Venit din sud, Menes clădeşte noua capitală a Egiptului unificat la Memfis, lângă actualul Cairo. Acolo le celebrează pentru prima dată ceremonia încoronării. Apoi, timp de mai mult de trei mii de ani, faraonii au fost încoronaţi la Memfis; foarte probabil, ceremonia culminantă o repeta pe aceea inaugurată de Menes. Ea nu era o comemorare a isprăvilor lui Menes, ci reînnoirea sursei creatoare prezente în evenimentul originar. Întemeierea statului unificat echivala cu o cosmogonie. Faraonul, zeu-întrupat, instaura o lume nouă, o civilizaţie infinit mai complexă şi superioară aceleia a oraşelor neolitice. Esenţialul era de a asigura permanenţa acestei opere efectuate după modelul divin; astfel spus, de a evita crizele susceptibile de a zgudui fundamentele noii lumi. Divinitatea faraonului constituia cea mai buna garanţie. Întrucât faraonul era nemuritor, decesul său însemna nu numai translaţia sa la Cer. Continuitatea de la un zeu-întrupat, la alt zeu-întrupat şi, prin urmare, continuitatea ordinii cosmice şi sociale era asigurată. Este remarcabil faptul că cele mai importante creaţii socio-politice şi culturale avuseseră loc în timpul primelor Dinastii. Aceste creaţii au fixat modelele pentru cele cincisprezece secole următoare. După Dinastia a V-a (2500 – 2300), aproape nimic important nu s-a adăugat la patrimoniul cultural. Acest „imobilism” care caracterizează civilizaţia egipteană, dar care se regăseşte în miturile şi nostalgiile altor societăţi tradiţionale, este de origine religioasă. Fixitatea formelor hieratice, repetiţia gesturilor şi a isprăvilor efectuate în zorii timpurilor sunt consecinţa logică a unei teologii care considera ordinea cosmică drept o operă divină prin excelenţă şi vedea în orice schimbare riscul unei regresiuni în haos şi deci, triumful forţelor demonice. Tendinţa desemnată de savanţii europeni ca „imobilism” se străduia să menţină intactă prima creaţie, căci ea era perfectă din toate punctele de vedere: cosmologic, religios, social, etic. Fazele succesive ale cosmogoniei sunt evocate în diverse tradiţii mitologice. Într-adevăr, miturile se referă exclusiv la evenimente care au avut loc în timpurile fabuloase ale începuturilor. Această epocă numită „Tep zepi”, „Prima oară” a durat de la apariţia zeului creator deasupra Apelor Primordiale până la întoarcerea lui Horus. Tot ceea ce există, fenomene naturale precum şi realităţi religioase şi culturale (planuri de temple, calendar, scriere, ritualuri, însemne regale, etc.), îşi află validitatea şi justificarea în faptul că au fost create în timpul epocii iniţiale. Evident, „ Prima oară” este Vârsta de Aur a perfecţiunii absolute, „înainte ca mânia, ori zgomotul ori lupta, ori dezordinea să îşi facă apariţia”. Nici moartea, nici boala nu existau în timpul vârstei miraculoase desemnate ca „Vremea lui Ra”, sau a lui Osiris şi Horus. La un anumit moment, ca urmare a intervenţiei răului, a apărut dezordinea, punând capăt Vârstei de Aur. Dar epoca fabuloasă a lui „Prima Oară” nu s-a retras între relicvele unui trecut definitiv închis. Întrucât ea constituie suma modelelor care trebuie imitate, această epocă este reactualizată continuu. În fond, s-ar putea spune că riturile, urmărind deruta forţelor demonice, au drept scop restaurarea perfecţiunii iniţiale. Dezvoltarea statului unificat egiptean a cunoscut următoarele perioade: Regatul timpuriu (H 000—2 778 î. Hr.), cu capitala la Thinis. de unde şi numirea de ,,perioadă thinită": Regatul vechi (2 778-2 263). cu capitala la Memfis, in care timp st construiesc marile piramide; perioada ,,regalităţilor multiple" (2 263—2 050); Redatul mijlociu (2 040— 1 730); cu capitala la Teba; anarhia şi invazia hiesoşilor (1730 1562), hieso^ii fiind triburi nomade asiatice1 .Regatul nou (1562-1085), cu capitala la Teba, perioadă oare constituie apogeul politic şi cultural al Egiptului antic; Regatul tirziu (1085 525). cu capitala la Sais2 . În anul 525 î. Hr.. Egiptul a încetat de a mai fi un stat liber şi. după o epocă de strălucire materiala şi culturală de peste, trei milenii, a trecui pe rind sub stapânirea perşilor, a greco-macedonenilor, a romanilor, apoi sub aceea a arabilor şi a turcilor. Dar înalta cultură egipteană a continuat sa trăiască în celelalte culturi, pe care Ie-a influenţat profund, în cultura greco-rumanâ în primul rând. 2. IZVOARE Izvoarele pe temeiul cărora se poate întocmi istoria religioasă a Egiptului antii ,-înt extrem de numeroase, atit de numeroase îneît multe dintre ele n-au putut fi studiate piuă acum decit foarte sumar. Astfel, lâsînd de-o parte documentele, care atestă, încă din paleolitic, urmele unui cult religios şi mai ales ale unui dezvoltat cult al morţilor, menţionăm, pentru perioada Regatului vechi, marele număr de piramide, temple, sfineşi, opere ale dinastiilor 1T1 --Vi de faraoni, şi mai ales faimoasele Texte din piramide: inscripţii cu care faraonii din dinastia a Vi-a împodobeau pereţii interiori ai piramidelor. Aceste inscripţii sint cele dintîi izvoare scrise bogate ale istoriei religiei egiptene. Ele cuprind formule rituale, deseîntece, rugăciuni şi imnuri sacre. In perioada Regatului mijlociu avem aceeaşi bogăţie de izvoare: ruine de temple, picturi, basoreliefuri, statui. De o deosebită importanţă sînt însă Textele din sarcofage, care pot fi considerate drept continuarea celor din piramide. Acestea sînt scrise în interiorul sarcofagelor şi cuprind formule, rugăciuni şi sfaturi pentru viaţa viitoare. Alte texte ni le oferă în această epocă pergamentele şi papirusurile, care încep să fie numeroase. Sînt deosebit de interesante papirusurile sapienţiale, din care se poate deduce uşor morala religioasă egipteană.